Literatura română era, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, o literatură matură şi sincronă literaturilor europene, fiind, de asemenea, integrată în circuitul curentelor de peste ocean. În proză, prin Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Gala Galaction se definise specificul naţional, iar prin Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade îşi demonstrase vocaţia modernă. Prin Urmuz, Tristan Tzara, B. Fundoianu literatura română se situa în avangarda modernismelor.
Poezia interbelică, prin Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia atinsese cele mai înalte cote ale valorilor estetice. În sfârşit, critica şi istoria literară oscilau, cum era firesc, între curentele sămănătoriste sau poporaniste dominate de N. Iorga, C. Stere sau G. Ibrăileanu şi estetismul lui M. Dragomirescu sau modernii Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu.
Intrarea armatelor sovietice pe tertoriul României, în august 1944, avea să ducă la o o schimbare radicală a realităţilor politice, economice şi sociale cu urmări a căror dimensiune nu putea fi bănuită aproape de nimeni. Literatura, chiar dacă nu era prima afectată, avea să fie domeniul care va ilustra cel mai bine frământarea veacului. Fiindcă, este evident că viaţa literară exprima, cu mijloace proprii, viaţa socială şi politică a vremii, urmând, depăşind sau contestânt jocul ideilor şi ideologiilor care defineau prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta pentru că arta este socială prin natura, dar şi prin funcţiile pe care le are în compexa existenţă umană. Tipul de existenţă a artei, procesul funcţionării ei sunt, de asemenea, fenomene sociale. Literatura şi toate celelalte arte se dezvoltă într-o interdependenţă specială cu realităţile istorice, politice şi sociale, fără să fie însă într-o legătură logică de tipul cauză efect, întrucât creatorii sunt personalităţi puternice care reacţiunează fiferit la stimul externi. Creaţia artistică este destinată oamenilor, iar aceştia, ca şi autorii, trăiesc într-un cadru social, integraţi – mai mult sau mai puţin – unor grupuri. Iuri Surovţev, unul dintre cei mai constanţi analişti ai artei din perspectivă sociologică ajunge la concluzia fără echivoc că abordarea sociologică a artei este nu doar îndreptăţită, ci “organic necesară.”(„Probleme privind studiul sociologic al artei”, in Poetică, estetică, sociologie, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 224.)
Teza de doctorat „Istoria politică a literaturii române postbelice. Perspectivă sociologică” este o cercetare amplă a impactului pe care transformările sociale şi ideologia le-au avut asupra vieţii literare româneşti de la 1944 şi până în prezent.
Studiul analizează:
- Liniile directoare ale specificului naţional aşa cum au fost trasate acestea în ultimele două secole, după apariţia revistei “Dacia literară”, a lui Mihail Kogălniceanu, apărută la 1 ianuarie 1840, şi evoluţia conceptului în perioada interbelică şi după ocupaţia sovietică;
- obiectivele regimului comunist în domeniul artei şi culturii şi modul în care au reacţionat scriitorii români;
- Modalităţile de nihilare fizică sau morală a personalităţilor culturale;
- Falsificarea trecutului istoric şi lupta scriitorilor pentru continuarea tradiţiilor naţionale;
- Acţiunile de culpabilizare a intelectualilor şi a scriitorilor, de-a lungul ultimilor decenii, inclusiv în zilele noastre;
- Impunerea falselor valori culturale şi scopurile centrelor de influenţă;
- Poluarea conştiinţelor prin şantaj economic şi ameninţări;
- Acţiunile de salvgardare ale literaturii ca manifestare specială a geniului naţional;
- Rolul nefast al ideologiei comuniste asupra mediului cultural;
- Formele compromisului ideologic, estetic şi urmările acestuia asupra creaţiei literare;
- Curentele şi mişcările literare pro sau anticomuniste;
- Contribuţia revistelor literare la reconsiderarea valorilor autentice sau de abolire a specificului naţional;
- Influenţa acţiunilor contestatare asupra conştiinţei publicului;
- Rezistenţa prin cultură, ca soluţie a salvării valorilor morale şi estetice.
Până în prezent, subiectul a fost tratat accidental din această perspectivă. Deşi au existat critici şi istorici literari atraşi de perspectiva sociologică (Mihai Ralea, Traian Herseni, Ion Ianoşi, Z. Ornea, Mihai Ungheanu, Mircea Martin), nu s-au elaborat lucrări sistematice pornind de la o viziune unitară.
Istoriile literare din perioada 1944-1989, fiind parţiale, au fost concepute excluziv prin prizma ideologiei totalitare, acordând importanţă scriitorilor cu orientări de stângă şi elimininând sau doar criticând scriitorii cu adeziuni, simpatii sau doar suspectaţi că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu, Literatura română de azi, 1944-1964; Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războiaie mondiale). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice (Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex Ştefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul estetismului, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Aceeași situație se regăsește și în Dicționarele coordonate de Mircea Zaciu și Eugen Simion. Singurul Marian Popa, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, depășește însă zona esteticului și prezintă și contextul socio-politic.
Încercarea de obectivism sau estetism continuă să întreţină confuzia de valori.
Mulţi dintre criticii literari de prestigiu s-au folosit de criteriul estetic pentru a evita realitatea istoriei, a mentalităţilor şi, în general, amestecul brutal al politicului.
Contribuţia studiilor lui Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Theodor Codreanu, Mircea Martin la restabilirea adevărului istoric a fost minimalizată sau trecută sub tăcere.
Un proiect iniţiat de New Europe College din Bucureşti, sub conducerea lui Dan C. Mihăilescu, nu a fost realizat până în prezent.
